Monthly Archives: February 2017

Mersul la cumpărături

Vlad, mergem la shopping? “Nu” Peste juma’ de oră: Vlad, ai chef de shopping? “Da” “Hai să ne îmbrăcăm” “Nu” Peste încă juma’ de oră: Vlad, eu și cu mama suntem îmbrăcați, vii să te îmbraci? “Nu, melgi singul tată, stau cu mama” “Mama vine cu mine. Deci tu stai acasă și ne aștepți? Tace. Ok, no paaa! “Nuuu, iau mașini și pe oaoa (dinozaurii)” Încă juma’ de oră umple un coș cu mașini și animale ca să vină cu noi la cumpărături. Ne îmbrăcăm! Ne uităm în oglindă. “Alți pantaloni!!” Repeat de cinci ori. Plecăm. Evident fără coșul cu mașini. Pe drum “Tată, veau mașini și mingi” Of course că vrea. Idee genială: hai la Auchan că acolo nu știe terenul și poate scăpăm. Ajuns, debarcat, îmbarcat motorașul energic într-un coș. Auchan are scări rulante. Dat jos din coș, făcut trei ture cu scările rulante. Urcăm iar în coș, intrăm fainăli în magazin. Pus o apă în coș. “Veau acasăăă!” Adevăru-i că și eu voiam, era călcare în picioare acolo. Soluția: mers de bună voie la standul cu jucării. O mașinuță scumpuță a avut efectul calmant scontat. Fast forward, ajungem iar la scările rulante: “Nu veau să plecăăăm!!!!!” 4000 de decibeli în difuzoare, no turning back now, fuga la mașină. Calorii consumate de părinți: cel puțin 5000.

Cubul

Mă jucam într-o zi cu Vlad în camera lui și dau de un cub Rubik, primit cadou cândva, nu mai știu de la cine (LE: se pare că l-a „împrumutat” Vlad de la tușă-sa). Cubul era ca nou, neamestecat, imaculat. Hmm, chiar nu l-a amestecat nimeni până acum? No problem, la asta mă pricep. Și-l amestec, conștient fiind că n-aș fi capabil să-l fac la loc nici în regim de tortură medievală. Peste două zile, în timp ce Vlad îmi enumera mărcile mașinuțelor din colecție pentru a doua oară consecutiv, îmi pică din nou ochii pe cub. Care era rezolvat. Say what? „Iubi, tu nu mi-ai zis niciodată că știi rezolva cuburi Rubik” „Cred că fiindcă nu știu, de-aia nu ți-am zis. Dar avem cub Rubik?” răspunde nevasta din bucătărie (s-o nimerit să fie în bucătărie, tăceți). Mă uit la Vlad, Vlad nu se uită la mine. Îmi aduc însă aminte cu câtă dexteritate manevrează o lingură plină cu supă și mă liniștesc. N-avea cum fi el. Iau cubul, îl amestec iar. Evident că ziua următoare cubul mă aștepta, rezolvat, fix unde l-am lăsat. Ok, să nu ne panicăm. „Vlad, focus, cine s-a jucat cu cubul ăsta AZI?” „Lala”, a răspuns repede copilu’, înțelegând probabil că taică-su e la un pas de a chema DNA-ul. Cine-i Lala? Bona lui Vlad, care ulterior și-a recunoscut superputerea foarte nonșalant: „A, da, nu-i mare lucru…”

Fares

Azi am stat în jur de 58 de kilometri (de fapt fix atât) în spatele unei coloane de trei Loganuri albe de Hunedoara inscripţionate “Fares”, conduse de trei femei: una blondă, una brunetă şi una mică (i shit you not). Fiecare singură în maşină, conducând sincronizat cu 70-80 la oră şi lăsând distanţă de cel mult un metru între ele. Practic ele erau cât un TIR, sensul opus mega aglomerat, eu cu puţini cai putere, aşa că am spumegat ca un bou în urma lor, eu şi cu încă vreo câţiva oropsiţi sub 100CP, până când am intrat pe autostradă la Turda. Împreună cu ele, desigur. Astfel le-am putut depăşi, uitându-mă la fiecare în parte cât de urât am putut.