Monthly Archives: August 2013

Ich habe einen großen Schwanz, zise Robbie

Fiindcă am fost la concertul domnului Williams, în Munich. Planul a fost o săptămână cu cazare în Munich, închiriat maşină, umblat cât ne permite timpul și bugetul prin Bavaria și o vizită în Salzburg, care-i relativ aproape. Sosit duminică, concertul a fost marţi. Am bifat tot ce ne-am propus.

Începusem să scriu cum a fost, să laud și să compar, cum am făcut și cu alte ocazii. Apoi mi-am dat seama că nu are rost. Mai bine poze.

Link spre albumul Google Photos cu muuuuuuuuuuuuulte poze. Faine!

 

Atenție, text care începe cu „ce-ar fi dacă”!

Ce-ar fi dacă ţi s-ar oferi şansa de a retrăi o zi din trecutul tău? Oricare zi, o singură dată. Poate fi chiar ziua în care te-ai născut sau ziua de ieri. Vei putea să retrăiești acea zi exact aşa cum a avut loc, ca spectator în propria persoană, fără a putea schimba nimic în desfăşurarea evenimentelor. „Cea mai fericită zi din viaţa mea” e primul gând, nu? Ok, dar ştii care e aceea? Dacă răspunsul e un „da” hotărât, ești norocos. Fiindcă eu habar nu am care e în cazul meu. Și chiar dacă aş identifica-o, nu ştiu dacă aş vrea să o retrăiesc. Poate nu mi se va mai părea atât de minunată şi mă trezesc cu o dezamăgire în plus.

Dacă ești tânăr, alegerea unei zile speciale ar trebui să fie simplă. Primul sărut, prima noapte de dragoste, o zi în care ai bifat ceva nebunesc de care eşti mândru, o dimineaţă de vară într-un loc în care te-ai simțit atât de bine încât amintirea a rămas vie de-a lungul anilor. Un zâmbet, o stare, un miros frumos.

Dacă ești mai “bătrânel”, amintirile din tinerețe încep să pălească. Dacă ai trăit “standard”, probabil ziua în care ţi-ai ţinut în braţe primul copil e destul de însemnată. Emoţie, fericire, un pic de spaimă. Sau ziua în care ai avut parte de un succes pe plan profesional. Sau alte experiențe de om “matur” și complex. Oricum parcă nu-ţi mai regăseşti fericirea în amintirile tinereții, alea când erai altul. Fiindcă știi că unele lucruri nu mai ai cum să le repeți și, de ciudă, mai bine le lași la stadiul de amintiri îndepărtate în proces de degradare. Nici nu eşti sigur că au fost reale. Sau te gândești tot la sărutul ăla? Oare cum de pare atât de real chiar și acuma?

Dar dacă ai o viață întreagă în spate și foarte puțin timp rămas în față? S-au întâmplat atâtea cu tine! Bune, rele, interesante, ciudate. Ce-ți amintești cel mai des, la ce visezi, ce a ales mintea ta să păstreze? Momentele speciale cu partenerul de viață, copiii şi nepoţii, locurile pe unde ai umblat? Regretele sunt şi ele acolo, dulci-amare. Iar tu poți alege doar o zi.

Îmi imaginez că sunt cu siguranţă unii care ar alege o zi din trecut în care s-a întâmplat ceva de neînțeles pentru ei, la care s-au gândit obsesiv începând de atunci. Retrăind evenimentul, speră să poată înțelege. Mai există aceia pentru care trecutul nu există. Viaţa a trecut pe lângă ei. Sau n-au avut parte de nimic bun. Sau tot ce a fost bun a venit otrăvit cu rău. Așa că au aruncat la coș mormane de amintiri nefolositoare.

Oaaaa, oaaaaaa, oaaaaaaaaa, oaaaaa, aaaaa, oaaaaa

Pozele din Munich în articolul următor.

But făărst…

COPIII ÎN AVIOANE!

Să interzici părinţilor proprietari de copii mici să călătorească cu ei, copiii mici, nu se poate. Le încalci drepturile, blabla. Sunt însă dispus să plătesc de acum încolo dublul unui bilet pentru orice mijloc de transport doar ca să nu mai trec vreodată prin ce-am trecut la întoarcerea din Munich.

Final de excursie. Ajungi liniştit la aeroport, predai maşina la centrul de închirieri, mănânci o îngheţată uitându-te la ăia ce fac surf în curtea aeroportului, printezi biletul la un automat de bilete, îţi laşi bagajul de cală, după care te îndrepţi agale spre poarta de îmbarcare. Mai ai de aşteptat jumătate de oră, aşa că te pui pe frecat ecranul telefonului. “Stimaţi pasageri, deoarece avionul cu care trebuia să plecaţi a fost înlocuit cu un avion de dimensiuni mai mici, vă anunţăm că jumătate dintre dumneavoastră veţi rămâne aici peste noapte, urmând să vă asigurăm cazarea”. În germană, unde încă eram liniştit că nu pricepeam nimic, după care în engleză, unde mi-o cam picat faţa. Văzând cât de liniştiţi erau însă alţii, deduc că două limbi n-au fost suficiente pentru diseminarea mesajului. M-am pus iute cu Laura la coadă, împreună cu cei care au înţeles ce ne paşte. Pe ecrane erau afişate criteriile după care erau aleşi cei consemnaţi la sol. Evident, noi nu aveam nu ştiu ce card de fidelitate, nici multe zboruri cu Lufthansa, nici nimic. Deci ne cam aşteptam să ne alăturăm grupului de ghinionişti, care se tot mărea. O fătucă făcea scana biletele şi făcea trierea turmei: “Ok, go” respectiv sinistrul “Sorry, please join the group on the right”.

Doar norocul a făcut să ne trezim în autobuzul ce ducea la avion. Avion, care, surpriză, era tot ăla cu care venisem, nici vorbă de unul mai mic aşa cum a minţit suav anunţul bilingv. În fine, who gives a fuck, urcăm în avion, locuri gârlă, avionul jumate gol. Cealaltă jumătate, plină, era formată din vreo zece adulţi, un grup de vreo 30 de copii de 12-14 ani care se întorceau probabil din excursie, de o mamă cu doi băieţi gemeni aşa pe la vreo 4 ani bucata ce vor juca un rol însemnat în continuarea poveştii şi dintr-un număr incert de cupluri cu copii sugari. Estimez că erau în jur de o mie sau mai mulţi, judecând după vacarmul ce s-a declanşat în momentul în care vocea stewardesei s-a auzit din tavan. Băi, deci urlau toţi deodată, din toate părţile, pe mai multe voci şi frecvenţe, surround total. Nici ăilalţi, puberii, nu s-au lăsat mai prejos. Râsete isterice, glume, aruncat cu te miri ce de la unul la altul, foială să-şi schimbe locurile între ei. În fine, avionul decolează cu tot cu circul din interior, io mă pregătesc să-mi pun un episod din Newsroom, când căpitanul decide să fie sincer cu noi. De fapt nu complet sincer, după cum se va dovedi. În fine, aflăm că de fapt s-a plecat doar cu jumătate din pasageri fiindcă la Cluj plouase tare, era prea multă apă pe pistă iar aterizarea se putea face doar dintr-o direcţie, cu vânt din spate, exact cum îi mai nerecomandabil. De aceea trebuia să fim mai uşori. A, şi că pe tot parcursul zborului trebuie să stăm cu centurile puse fiindcă vor fi turbulenţe. Care au început conform programului imediat ce am decolat. Printre zgâlţâieli, eu deja fantasmam la aterizarea deloc uşoară ce ne aştepta la Cluj şi care, lucru enervant, era cam inevitabilă.

Puietul din avion era în schimb ocupat să ragă şi ocazional să răcnească. Femeia cu gemenii de care vă spuneam mai sus s-a aşezat la două scaune în faţa noastră. Pe gemeni i-a pus pe celălat rând, fiecare pe un scaun, paralel cu ea. Vă imaginaţi efectul acestei decizii. Din momentul în care avionul îşi lua avânt pe pistă şi până la atingerea plafonului de zbor am auzit doar “Roberto, nu-ţi desfă centura!” “Patric, stai cuminte, lasă picioarele jos!” “Robertooooo, lasă-l în pace!” “Nu-i voie!! Staţi acolo, nu vă întoarceţi!” etc etc. Roberto şi Patric nu prea înţelegeau din câte se pare româneşte. Plus că, într-un timp record au descoperit cum se desfac MĂSUŢELE! Pe care mai întâi au încercat să se urce cu picioarele. După care au început să le lovească tot cu picioarele, ca să le închidă. Măsuţele cădeau la loc. Ei le loveau. Măsuţele cădeau. Ei le lov….eu mi-am pus căştile şi am preferat să mă uit pe hublou în noapte, unde nu vedeam evident nimic. După ce am fost masaţi bine de turbulenţe iar timpanele ne-au fost suficient violate, a venit şi vremea aterizării care probabil a fost anunţată, doar că nu se auzea nimic de râsete, plânsete şi de zgomotul măsuţelor de care se ocupau conştincioşi în continuare Roberto şi Patric. Sau Patrick. A apărut şi o stewardesă, timidă, care a îndrăznit să închidă măsuţele dragilor de copilaşi. Care copilaşi le-au deschis. Stewardesa le-a închis. Ei le-au deschis şi au pus picioarele pe ele ca să priceapă aia că nu înseamnă nu. Stewardesa a mai făcut câteva încercări, în timp ce mama copiilor se făcea că citeşte o revistă. Vaca. Stewardesa s-a lăsat păgubaşă şi a plecat, dorindu-şi probabil, ca şi mine de altfel, ca măcar unul dintre cei doi să ia o măsuţă în gură la aterizare. N-a fost să fie. În aeroport ne aştepta surpriza finală: “Să ştiţi că n-au trimis niciun bagaj cu zborul acesta. Faceţi o reclamaţie şi le veţi primi mâine”. După încă o oră am terminat şi cu reclamaţia, mai ales că toţi posesorii de copii au intrat în faţă, ca să nu sufere “micuţii” de somn. Lucru bun de altfel, că a fost linişte. Şi încă e.

Deci:

– Dacă îţi cari cu tine copilul sugar în concediu, probabil că eşti masochist, dar cine-s io să te judec? Copilul nu are vreo vină că plânge, DAR tu ar trebui să iei în considerare faptul că nu eşti singur. Ai în jur oameni, dintre care mulţi călătoresc pentru a scăpa de stres. Nu ai cu cine-ţi lăsa odrasla? Nu merge atunci în concediu la mama naibii şi limitează-te la ieşiri prin apropierea casei. Gen prin păduri.

– Dacă ai un copil de 2-3-4-x ani pe care nu eşti capabil să îl controlezi fiindcă eşti un incapabil sau copilul e nebun, nu-l lua cu tine în avioane! Sau în trenuri sau în autocare sau la restaurant sau în alte locuri unde există alţi oameni care nu pot să fugă cât mai departe de tine şi-s astfel obligaţi să vă suporte. Dacă nu-ţi pasă de cei din jur, eşti un nesimţit şi meriţi să ţi se întâmple chestii rele.

ps. Nu-s tâmpit, realizez că nu toţi cei care călătoresc cu copiii o fac de plăcere sau sunt în vacanţă.