Am descoperit sezonul doi din Californication, serial al cărui prim sezon l-am savurat pe la începutul anului. Dacă nu aţi auzit de el este pentru că nu se difuzează la noi încă (se difuzează pe HBO da nu ştiam io), în schimb la ei a beneficiat de aprecieri bune spre foarte bune. Dacă vă tentează, luaţi episoadele în ordine. Nu e Prison Break, nu e Desperate Housewives, nu e Anatomia lui Grey. E altfel, şi poate nu pe gustul tuturor.
Citez din cronica lui Eddie Ţone:
Subiectul e ceva mai larg şi mai ofertant. Nu insist asupra poveştii în sine. Nici măcar asupra faptului că în primele patru episoade vezi o mulţime de ţâţe, fiindcă Hank, interpretat de “Mulder” David Duchovny (rol ca o mănuşă) e un grande futadore della California, un rege Midas al sexului: pe orice formă (şi ce forme!) pune ochii se transformă în pussy juice prin aşternuturile lui.
Insist asupra faptului că de mult un serial nu mi-a mai dat un sentiment atât de… combinat: reconfortant şi apăsător în acelaşi timp. Californication e un serial parşiv. La prima vedere este tatăl serialelor superficiale: sex (pentru bărbaţi), un Duchovny sexos (pentru femei) şi o povestioară oarecare, “pretext” necesar pentru ratinguri mărite. Numai că, după ce îţi înfige superficialitatea în plămâni în primele 3-4 episoade, timp în care reuşeşte să te cucerească (te poţi relaxa un pic cu lucruri ieftine şi bine făcute, nu?) virusul pe care ţi l-a instalat pe şest explodează apoi cu virilitatea muşcăturii unei plante carnivore. Serialul devine unul care pune probleme. Probleme serioase: condiţia scriitorului fără inspiraţie (unde eşti, Cristi Lupşa?), condiţia bărbatului cu prea multă inspiraţie în pantaloni, condiţia copiilor scriitorilor fără inspiraţie şi cu prea multă inspiraţie în pantaloni. Şi alte condiţii, care mai mari sau mai mici, în funcţie de dorinţa scenaristului.
Îl găsiţi pe mininova.org. Începeţi cu S01E01 😉
