The Nerf Situation

Prin vara lui 2017, fiind într-o vizită la niște cunoștințe care au doi băieți, Vlad a descoperit pistoalele Nerf. Dragoste la prima împușcătură, gen. Poate am contribuit și noi la asta fiindcă tot timpul cât am stat acolo io și maică-sa ne-am vânat ca proștii cu pistoalele copiilor, amuzându-ne de numa. Evident a urmat “Tată și io vleau” “Bă, ești foarte mic, astea îs pentru copii mari” “Cât de mari?” “Cinci ani minim” zic fără să clipesc, “deci mai ai de așteptat”. Fast forward la o zi după ziua lui din decembrie, suntem în Cora. Mă oprește în dreptul unui stand. “Tată, ai zis că-mi iei” “Ha? Când? Ce?” “Pistol nerf, uite aici, am cinci ani, ai zis că-mi iei” Shit. Am încercat să-i explic că de fapt pe ambalaj scrie 8+, că nu am bani destui, că îi iau orice altceva dar nu pistol… Degeaba, și-a amintit foarte convenabil poezia cu “în familia noastră promisiunile se respectă”, deci am plecat de acolo cu pistol Nerf, cel mai mic posibil. Plus muniție. Ajunși acasă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg în baie și să-mi trag un glonț în frunte, ca pedeapsă c-am cedat și ca să testez cât de periculoasă e drăcia de aproape (nu e). Apoi am mers la fiul meu cel mare și i-am făcut trainingul, incluzând și un set de reguli atât de stricte încât să mă asigur că o să-i piară repede cheful de împușcături, în special către obiecte valoroase și ființe vii precum frate-so. Ceea ce s-a și întâmplat, săturându-se după doar juma’ de oră să tot tragă într-o cutie. Iar de atunci n-a mai pus mâna pe el. Acum rămâne de văzut ce-o să fac cu cel de al doilea pistol pe care l-am luat pentru mine tot atunci, fără știrea lui, în ideea că o să băgăm niște partide de vânătoare după ce capătă suficientă experiență. There is always the wife…🤔

Uat a foching day

What a focking day: trezit devreme dar suficient de târziu cât să nu am vreme de cafea/mâncat/pipi, fugit la Fan Courier pentru a fi batjocorit a doua oară în 24 de ore, în speranța că îmi pot lua cauciucurile. Ieri am stat trei ore la coadă, la finalul cărora un muist mi-a zis calm că nu poate să mi le caute pe întuneric, că-s în nu știu ce remorcă. Azi am stat doar două ore și jumătate. Timp în care am tras o trântă pe gheața din fața sediului lor (consolare: nu doar eu, au mai picat doi proști ca mine) și am ascultat aceleași păreri despre cum patronii Fan merită ștreangul (io zic că mai întâi tortură) sau cum ar trebui să-și conducă rahatul de afacere. Dacă mi-am recuperat cauciucurile? Parțial. În sensul că au găsit doar unul din două. Da, serios. Da, le doresc moarte. Între timp nevasta mă anunță că Robert iar are febră mare. Plecat apoi la Sigemo unde aveam programare la schimbat cauciucuri, băieții îmi urează fuck you aveai programare la 9, nu se poate, dorit cele cuvenite și lor, găsit în cele din urmă un service unde am schimbat trei din patru cauciucuri, good enough. Fugit apoi să ajut o cunoștință să ducă o mașină la aeroport, întors, fugit să ridic prăjituri, multe prăjituri, fugit la Bonbon să iau cadouri pentru cineva, nevasta mă anunță că doctorița chemată acasă a zis că Robert are o combinație de viruși care înseamnă o săptămână de carantină, deci fuck crăciun, fuck plecat la Baia Mare, mers în trei farmacii și căutat medicamente, dat seama că nu suntem pregătiți pentru asta, nu avem nimic de mâncare în frigider, nu avem brad, mers la Cora să le iau pe toate împreună cu cinci sferturi de oraș, ieșit după o oră, ajuns acasă. După care am făcut bradul timp de șase ore, pe stilul eu și cu Vlad puneam decorațiunile iar Robert, care și-a revenit subit doar pentru a participa la acest eveniment, le lua jos. În final a ieșit ceva. What a foching day..

Maps

Cluj, Piața Muzeului. Găsit loc de parcare din prima pe marginea drumului, cred că a doua oară anul ăsta, semn că scade forfota (când vine vorba de muncă). În timp ce-mi scot catrafusele din mașină văd un Audi cu număr de Olt, nou nouț – mă rog, nu știu modelul dar părea nou și foarte scump -, venind cam cu 3km/h. „La cât o fi muncit bietul de el pentru mașină, cred și io că-i atent pe gheața asta…” îmi zic. Ajunge în dreptul meu, la bord doi băieți. Și-apoi îmi pică fisa de ce mergeau așa încet: pasagerul din dreapta avea pe bord o ditamai harta desfășurată și încercau să se orienteze cu ea. Pauză. O hartă băi, mă înțelegeți? Și de atunci mă tot gândesc de ce dumnezo sfântu foloseau o hartă FIZICĂ în 2018? Ar fi doar câteva posibile explicații: 1. Prea proști pentru Google Maps (sorry, asta a fost prima care mi-a venit în minte) 2. Prea paranoici că-s spionați de marile corporații malefice, 3. Erau niște agenți secreți care nu voiau să riște detectarea 4. Un nou trend hipstăresc de a folosi hărțile clasice în locul tehnologiei mainstream, 5. Nu au avut bani de telefoane la cât a costat Audi-ul… ¯\_(ツ)_/¯

Din greşeală

“Tată, să știi că sunt un pic nervos…” “Ia auzi, de ce?” îl întreb, încercând să nu-l mănânc de drag. “Pen’că mi-a spart Georgel (n.a. nume generic) claxonul de la bicicletă și acum se aude încet” “Hm, din greșeală?” “Da, din greșeală. A dat cu un băț ascuțit în claxon și l-a spart” “No lasă că-ți iau altul” “Și tot din greșeală mi-a îndoit ghidonul de la bicicletă. S-a urcat cu picioarele pe el” (tocmai ce-i îndreptasem ghidonul; deja mă gândeam cum să-l neutralizez uman pe Georgel) “Mhmm, ești sigur că a făcut-o din greșeală?” “Da, da. Tată știi ce fac? Îi dau lui Georgel două amenzi când mă întâlnesc cu el!” Fiul meu e mai bun ca mine.

Vocație

De ceva timp, Vlad și-a găsit o nouă vocație: cea de cicopilot (copilot cicălitor). E ca și când aș avea o a doua nevastă cu mine în mașină, atentă la tot ce fac, dar cu care nu pot să mă cert pur și simplu ca să-i arăt că io am dreptate fiindcă 1. de obicei am doar parțial și 2. fiu-meu nu pică de fraier la cosmetizarea jumătăților de adevăr și mă va taxa cu „de ce?”-uri fără număr. Așa că trebuie să găsesc justificări plauzibile și, foarte important, în concordanță cu legislația rutieră. Noroc că nu știe citi. “Tată, de ce mergi așa repede?” “Nu merg repede, adică aici e voie să merg repede” “Tată, ai trecut pe roșu?” “Era galben. De fapt stai că era verde intermitent, că am luat-o la dreapta” “Ce-i aia intermitent?” (…urmează o explicație de 20 de minute…) “Tată, de ce ai claxonat?” “Pentru că nenea ăla cu Fordul nu știe conduce” “Tu știi?” “…” “Tată, ce-i ăla țăran prost?” “Nu știu, n-am zis așa ceva. Vrei un ou kinder?”

Motivație

“Hai cu mine la cumpărături” îi zic ieri lui Vlad. “De ce?” vine replica standard. “Fiindcă-mi place să mergem împreună” răspund, convins că sentimentul e reciproc (și să mai respire maică-ta, gândesc). “Ăsta nu-i motiv” îmi trântește. “Ooo..kk” mă bâlbâi abia dezmeticindu-mă, “hai cu mine ca să-ți iau o bilă cu surpriză de la automatul de bile” “Bine, vin” Când mă gândesc la ce nivel vor fi negocierile în câțiva ani…

Dorințe

Ce-mi doresc de la 2018: 1. Subway să nu mai numere feliuțele de castraveți murați și măsline pe care le pun pe sandwichuri (4 feliuțe pe sandwich mic, 8 pe sandwich mare) și să se inspire de la angajata din Alba Iulia care pe lângă că a pus castraveți și măsline de dădeau pe dinafară m-a mai și întrebat dacă mai vreau. 2. Borsec să renunțe la prezervativele alea cretine pe care le pune la gâtul sticlelor de apă, doar ca să fie ei speciali iar tu să te chinui să le dai jos. 3. Să lovească un meteorit Palatul Parlamentului și unul Catedrala Mântumuirii. Cam astea ar fi.

Road Trip

Ieri am fost la Bâlea Lac deși mai corect spus ar fi “am încercat să ajungem la Bâlea Lac dar din nou nu am reușit, god fucking dammit”. Am ajuns însă mai aproape ca fix acum un an când am făcut același drum și când, pe la Bâlea Cascadă, am fost învinși de un tantrum monstru marca Vlad. Neposesorii de copii să caute pe youtube termenii “monster tantrum”, ca să înțeleagă ză horror. Deci cum ziceam, de data asta am ajuns mai aproape de Bâlea Lac. Cam cu vreo 20 de metri mai aproape, în sensul că am reușit să ne punem la coadă la telecabină. Ghinionul (prostia de fapt, că era normal să fie așa) a făcut să fie ditamai coada, desfășurată cale de două etaje pe casa scării de la intrarea în clădirea telecabinei până la etajul doi. Înghesuială, hărmălaie, umezeală, mulți oameni răciți și, colac peste pupăză, mie stătea să-mi pice din ochi o lentilă de contact, pe care o țineam la locul ei ținând închis ochiul respectiv. Plus drona în spate plus Vladul de 18 kile în brațe fiindcă după cinci minute de întrebat “Tată, mai e mult?” și răspuns “Nu dragule, imediat ajungem”, s-a prins și el că-l mint în față așa că s-a gândit să-și facă așteptarea mai confortabilă și a băgat placa cu “Tată te ruog veau în bațe, îs așa de obosiiit…” (figură chinuită *wink wink*) Între timp în spatele nostru se agita un cuplu cu doi copii cam de vârsta lui Vlad. Copiii urlau ca turbații, părinții urlau la ei să tacă. Degeaba. La un moment dat tatăl copiilor se apleacă la nivelul lor și le altoiește câteva palme peste fund. Sub ochii lui Vlad. Ăia tac. Inevitabil vine și întrebarea: “Tată, ce făcut la copii?” Băi nene, ce naiba să îi zic? “Păăi, erau tare murdari și i-a curățat de praf” răspund io, în loc de “E doar un nene cretin care merită o copită de cal în maxilar”. Mai stăm zece minute, avansăm zece centimetri, timp în care pe lângă noi urcau diverși care ziceau că erau cazați la hotel și aveau prioritate la îmbarcarea în telecabină. Și au tot trecut până s-a prins lumea că, de fapt, pe lângă cei care chiar erau cazați, urcau și ciurde întregi de nesimțiți care profitau cam cum profită șmecherașii din trafic care vin cu viteză pe culoarul deschis de o mașină de salvare. Evident că a ieșit scandal. După încă un sfert de oră în care lumea mai mult se certa decât avansa, am zis fuck it și ne-am cărat. Oricum trebuia să găsim un copac căzut pe care să-l repare Vlad cu un băț (don’t ask). Pe drum înapoi am oprit și am pus puțin la treabă drona, că prea era faină vremea.

Blocurisme

Știați că printre noi se chinuie să nu uite să respire un număr impresionant de tâmpiţi? Știați, dar vă mai dau niște exemple care mi s-au revelat pe fondul motivului preferat de discordie al nației noastre: locurile de parcare. Treaba stă așa: ultimul apartament liber din ansamblul nostru rezidenţial, format din trei bloculeţe, a fost cumpărat de un nene, Zsolt. Apartamentul s-a vândut fără loc de parcare fiindcă nu mai erau locuri de parcare disponibile, nici în garajele subterane, nici în parcarea de afară. Un motiv fiind că unii vecini şi-au cumpărat mai multe locuri. Vinovat e dezvoltatorul imobiliar idiot care a făcut acest lucru posibil, că no, s-o fi gândit să nu rămână parcări necumpărate doamne feri. Zsolt evident că ştia asta dar, după ce s-a mutat, a zis “Bă, vreau şi io parcare, nu fiţi nesi că uite unii aveţi două maşini şi io doar una”. Logică de fier. Ruginit. Oamenii i-au zis “Bă, chiar nu mai sunt locuri, nu e o iluzie, pushy mofo”. Zsolt a zis că vrea totuşi să cumpere un loc. Oamenii i-au zis din nou că nu mai e niciun loc, deci nu are ce cumpăra. Zsolt a zis că wtf, să-i facem un loc şi că el parchează oricum, chiar şi pe iarbă. Adevărul e că ansamblul are suficient spaţiu cu iarbă cât să se mai facă încă 10 parcări şi să rămână şi de tobogane, grătare şi alte cele. Pe de altă parte e faină iarba iar Zsolt ştia că şi-a cumpărat apartament fără parcare. Bottom line: Zsolt ne dă acum în judecată pe toţi :)) Dar, că tot vorbeam de tâmpiţi, problema ar putea fi rezolvată foarte simplu şi civilizat, pentru că loc de parcare există, chiar la noi în bloc. Şi culmea, în garaj la căldurică. Locul, de fapt locurile, aparţin unui alt specimen, vecinul de la parter, ceva căpşunar/bişniţar de maşini care e plecat 99% din an. Mai apare de sărbători şi ocazional îşi mai aduce câte o maşină ca să o vândă. Nenea ăsta are şi el nişte idei fixe. Una dintre ele fiind că fix jumătate din garaj e a lui fiindcă aşa s-a înţeles el cu dezvoltatorul imobiliar când a cumpărat apartamentul ¯\_(ツ)_/¯. Şi aşa m-am trezit eu imediat după ce m-am mutat cu ştergătoarele ridicate şi cu bileţele că să-mi mut maşina de pe partea lui de garaj. Mi-am mutat-o, fiindcă loc în garaj este căcălău deci nu merita să risc să-mi puşte o venă certându-mă cu un prost. Şi aşa a rămas gol până de curând jumătate de garaj iar eu am parcat în cealaltă jumătate, alături de alt vecin. La un moment dat căpşunarul, întreprinzător întârziat, a închiriat un loc unui vecin care avea nevoie de al doilea loc de parcare. Dar, cu toate acestea, tot a mai rămas loc de o maşină pe spaţiul revendicat de el. Unde ar putea parca Zsolt cel procesoman şi toată lumea ar fi fericită. Dar ai cu cine?

Copilul pisică

Mostră de convorbire telefonică între părinți de Vlad, copil de aproape patru ani, care mai nou se crede pisică. O sun, răspunde: “Ce faci iubire? “Bine dragă, am luat…stai un pic…Vlad, dă-te jos de pe calorifer! Ziceam că am luat niște, astea, cum le zice…Vlad, lasă perdeaua în pace, nu mai trage de ea! Niște la..Vlaaaaaaad, te-am rugat să lași sticla cu apă unde era, uite ce-ai făcut aici…Off…Ai reușit să schimbi cauciucurile iubire?” “Nu am apucat, dar ce ziceai că ai luat?” “Nu știu, ce ziceam? În fine să știi că am dat comandă la o…Vlad, Vlad! Uită-te la mine! Dă-te jos încet de pe cutia dronei și pune jos borcanul!” “Poftim? Ce tot faceți?” “Vlad, lasă telefonul! Ce fac..” *Call ended*

Politician

“Vlad, de ce miroși așa de tare a parfum?” “Tată, să știi că nu umblat în sertarul tău”, răspunde repede micul mincinos făr’de experiență. Așa deci. “Ok Vlad, de ce ai umblat iarăși în sertarul meu?” “Pă’că (n.a. pentru că) nu știam ce fac, de-aia umblat” Încerc să găsesc replică, eșuez. “Promiți să nu mai umbli de acum încolo? Știi că nu-mi place” “Pomit tată. Noi doi suntem prieteni. Nici tu nu mai umbli în sertarul meu” Îl fac politician.

Ora mesei

Intră în birou nevastă cu copil. „Soț, ai aici Vladul, lipsesc două ore, vedeți voi ce faceți. Du-l să mănânce ceva pe la ora unu. Paaa!” Și pleacă. „Tatăă, veau să mănâc” Vlad, maică-ta nici n-a apucat să coboare scările. Hai să ne juc… “Veau să mănâc acuum!!” Ştiam ce urmează dacă mă iau în gură cu el aşa că, pentru a nu-i strica imaginea de îngeraş adorabil în faţa colegelor de birou, am cedat. Cum oricum aveam drum în Mărăşti, în juma’ de oră eram în Iulius la Food Court. Ora prânzului, cozi peste tot. Vlad, ce vrei să mănânci? “Zi tu tată!” Binee, să începem cu ceva cu ce-ar fi de acord maică-ta, ca să nu ne simţim aşa de vinovaţi. Ciorbică de văcuţică? “NU!” Spanac cu puişor la grătar şi cartofi natur? “NU!” Hmm, să fie oare şaorma, mâncare chinezească, salată cu de toate? “Nu nu nu!” Okkk copil, vrei la Mac, aşa-i? “Nu Mac, veau senvici” Quick scan, văd Subway-ul unde, ca de obicei, bătea vântul. Părrrfect. Iau un sandwich mare cu pui teriyaki şi alte cele, ne punem la masă, vede sandwichul. “Veau un senvici mic, veau senvici miiiic!” Şi începe să plângă. Staai că nu-i tot al tău, uite, îl facem jumi-juma. Şi-l rup în două. Se uită puţin contrariat, apoi “Veau mare! Veau mare!” Bă, mănâncă jumătatea asta şi-ţi mai dau de la mine dacă nu te saturi. Ia o îmbucătură. Îi place. Mestecă. Mestecă.. Eu, oricât m-am chinuit să o lungesc, termin jumătatea mea în două minute. El ia a doua îmbucătură. Se uită la ceva în depărtare şi uită să înghită. Îi amintesc. Vrea apă. Bea. Se îneacă zgomotos şi dramatic, tuşeşte şi scuipă apă pe masă, pe jos, pe mine. Revenim la sandwich, vrea să mănânce singur. Muşcă din el, cel puţin un sfert din pui îi ajunge pe haine şi pe jos. Eu sunt sătul, deci calm. Mai ia câteva îmbucături, zice că “m-am sătulat”. Dar tata ştie rutina. Bine Vlad, o să mănânc eu restul. Şi mă fac că muşc din sandwich. “Veau mănânc eu tot, tată” Şi-l mănâncă tot. Şi plecăm. Nu înainte de patru ture cu scările rulante.

Poftă

Am intrat în casă c-o poftă nebună. Nici nu ne-am descălțat, de dezbrăcat nici atât, gândul ne era doar la acea nevoie primară pe care trebuia să ne-o satisfacem. Am deșertat pe masa din bucătărie conținutul plaselor de la Lidl. “Fă niște sandwichuri de-alea cum doar tu știi!” mă motivează cu succes nevasta. Iau un cuțit și încep să mărunțesc febril chestii. Partenera de foame se fâțâie pe lângă mine și “ciugulește”, obicei pe care-l dezavuez total. Și ea știe. Ajung la pâine, iau cuțitul de pâine, scap cuțitul în deget. Sânge. “Deci pun pariu că ai făcut asta dinadins, ca să plec din bucătărie!” zice oripilată nevasta și dispare în timp ce pe mine mă lua cu leșin. No, asta ca să știți cum e după un deceniu de căsnicie. ps. S-a întors cu un plasture..

Bucurii

Câteva din micile bucurii de a fi părinte de copil de 3 ani și ceva. Începem cu baia: în opt cazuri din zece, când intri în baie vei călca pe apă și îți vei uda șosetele. Dacă nu ai șosete vei aluneca și vei rata la centimetru o accidentare fatală. Toate lucrurile tale micuțe, cu valoare sentimentală sau de oarecare valoare vor trebui plasate undeva cât mai aproape de tavan, fiindcă nu există sertar, raft sau dulap care să nu fie scotocit, golit și devastat. Vei aduna aproape zilnic 300+ mașinuțe împrăștiate în toată casa. Vei călca pe mașinuțele de care ai uitat și vei plânge, mai ales dacă nimerești mașina aia de pompieri cu scăriță din metal. Sau clasica piesă de lego. Vei aspira aproape zilnic canapeaua de miezuri. Vei rămâne fără net pe telefon fiindcă trebuie youtube la aproape fiecare drum cu mașina. Vei fi trezit deloc delicat în fiecare dimineață la ore surprinzătoare, în general niciodată aproape de ora la care ai pus alarma. Vei folosi toaleta în timp ce cineva bate cu pumnii în ușă și strigă „Mă uit pe gaura cheii, mă uit pe gaura cheiiii!”. Vei observa că pereții își schimbă permanent culorile. Te vei juca sute de ore aceleași jocuri, vei citi de mii de ori aceleași cărți (…) Îl vei iubi mai mult ca orice pe această lume.

Parking Tips

Despre cum poți prinde loc de parcare în situații care par fără speranță. După cum am mai precizat, o bună parte din diminețile lucrătoare mi le petrec învârtindu-mă în zona centru ca o oaie în țarc împreună cu alte oi pe care, inexplicabil sau poate că nu, le urăsc. Mai ales pe oile aflate în fața mea, care sunt “la rând” pentru a ocupa un loc de parcare. Am descoperit însă un mic truc care a funcționat de prea multe ori pentru a nu-l împărtăși. E în felul următor: când mașina din față a găsit un loc liber dar îngust și începe să facă manevre pentru a parca, eu îmi poziționez mașina în așa fel încât să fiu sigur că sunt văzut de șofer într-o oglindă de-a sa și încep să mă strâmb la el/ea. Îmi dau ochii peste cap, simulez facepalm-uri, în principiu gesturi care transmit cât se poate de clar mesajul “Ai de plm cât de prost știi să parchezi!” Practic adaug stres la o situație deja stresantă. Ajută și dacă sunt mai multe mașini în spate. În multe cazuri șoferul va ceda presiunii și va călca accelerația nervos, continuându-și drumul, iar eu parchez liniștit. Tactica funcționează bine de tot la șoferi care chiar nu sunt prieteni cu parcarea laterală și *îmi cer scuze dar asta e* la femei.

Despre moarte

Săptămâna trecută pe vremea asta îl vizitam pe tata la spital. Îi arătam poze cu Vlad, îi povesteam cum evoluează sarcina Laurei și plănuiam să mergem undeva să zburăm cu drona când va ieși de acolo. Tata era internat la Polaris, un spital de recuperare nou aflat la ieșirea din Cluj spre Zalău. Era acolo de două săptămâni, după ce a trecut printr-o operație grea la Chirurgie 1. După zece zile la terapie intensivă și încă o săptămână într-un salon, nu era pregătit să meargă acasă, în condițiile în care abia putea face câțiva pași și nu se putea hrăni singur decât cu mare greutate.

Continue reading Despre moarte

Mersul la cumpărături

Vlad, mergem la shopping? “Nu” Peste juma’ de oră: Vlad, ai chef de shopping? “Da” “Hai să ne îmbrăcăm” “Nu” Peste încă juma’ de oră: Vlad, eu și cu mama suntem îmbrăcați, vii să te îmbraci? “Nu, melgi singul tată, stau cu mama” “Mama vine cu mine. Deci tu stai acasă și ne aștepți? Tace. Ok, no paaa! “Nuuu, iau mașini și pe oaoa (dinozaurii)” Încă juma’ de oră umple un coș cu mașini și animale ca să vină cu noi la cumpărături. Ne îmbrăcăm! Ne uităm în oglindă. “Alți pantaloni!!” Repeat de cinci ori. Plecăm. Evident fără coșul cu mașini. Pe drum “Tată, veau mașini și mingi” Of course că vrea. Idee genială: hai la Auchan că acolo nu știe terenul și poate scăpăm. Ajuns, debarcat, îmbarcat motorașul energic într-un coș. Auchan are scări rulante. Dat jos din coș, făcut trei ture cu scările rulante. Urcăm iar în coș, intrăm fainăli în magazin. Pus o apă în coș. “Veau acasăăă!” Adevăru-i că și eu voiam, era călcare în picioare acolo. Soluția: mers de bună voie la standul cu jucării. O mașinuță scumpuță a avut efectul calmant scontat. Fast forward, ajungem iar la scările rulante: “Nu veau să plecăăăm!!!!!” 4000 de decibeli în difuzoare, no turning back now, fuga la mașină. Calorii consumate de părinți: cel puțin 5000.

Cubul

Mă jucam într-o zi cu Vlad în camera lui și dau de un cub Rubik, primit cadou cândva, nu mai știu de la cine (LE: se pare că l-a „împrumutat” Vlad de la tușă-sa). Cubul era ca nou, neamestecat, imaculat. Hmm, chiar nu l-a amestecat nimeni până acum? No problem, la asta mă pricep. Și-l amestec, conștient fiind că n-aș fi capabil să-l fac la loc nici în regim de tortură medievală. Peste două zile, în timp ce Vlad îmi enumera mărcile mașinuțelor din colecție pentru a doua oară consecutiv, îmi pică din nou ochii pe cub. Care era rezolvat. Say what? „Iubi, tu nu mi-ai zis niciodată că știi rezolva cuburi Rubik” „Cred că fiindcă nu știu, de-aia nu ți-am zis. Dar avem cub Rubik?” răspunde nevasta din bucătărie (s-o nimerit să fie în bucătărie, tăceți). Mă uit la Vlad, Vlad nu se uită la mine. Îmi aduc însă aminte cu câtă dexteritate manevrează o lingură plină cu supă și mă liniștesc. N-avea cum fi el. Iau cubul, îl amestec iar. Evident că ziua următoare cubul mă aștepta, rezolvat, fix unde l-am lăsat. Ok, să nu ne panicăm. „Vlad, focus, cine s-a jucat cu cubul ăsta AZI?” „Lala”, a răspuns repede copilu’, înțelegând probabil că taică-su e la un pas de a chema DNA-ul. Cine-i Lala? Bona lui Vlad, care ulterior și-a recunoscut superputerea foarte nonșalant: „A, da, nu-i mare lucru…”

Fares

Azi am stat în jur de 58 de kilometri (de fapt fix atât) în spatele unei coloane de trei Loganuri albe de Hunedoara inscripţionate “Fares”, conduse de trei femei: una blondă, una brunetă şi una mică (i shit you not). Fiecare singură în maşină, conducând sincronizat cu 70-80 la oră şi lăsând distanţă de cel mult un metru între ele. Practic ele erau cât un TIR, sensul opus mega aglomerat, eu cu puţini cai putere, aşa că am spumegat ca un bou în urma lor, eu şi cu încă vreo câţiva oropsiţi sub 100CP, până când am intrat pe autostradă la Turda. Împreună cu ele, desigur. Astfel le-am putut depăşi, uitându-mă la fiecare în parte cât de urât am putut.